LEGENDE DIN AREALUL PARCULUI NATURAL PORŢILE DE FIER 

 

    Cuprins

  - Legenda potecii Marcopici 

  - Legendele Poţilor de Fier

  - Legenda despre Porţile de Fier

  - Ordin de la divan

  - Legenda Grotei Haiducilor

  - Peştera Gaura cu Muscă

  - Stânca Babacăi

  - Mormântul lui Atila

  - Legenda lui Iorgu Iorgovan

  - Legenda construiri Mânăstiri Vodiţa

  - Legenda lui Marcopici_2

  - Legenda izvorului rece

  - Legende

  - Legenda Sîn-Toaderilor

  - Sfinxul

  - Stânca Babacaia

  - Peştera lui Boroancă

  - Voievodul Miron

  - Peştera Voinicilor

 

 

 

 "Legenda potecii Marcopici"

 

Bătrânii acestei zone povestesc cu drag legende auzite din moşi-strămoşi, aşa se spune cum că poteca care poartă denumirea de Marcopici, din apropierea Mânăstirii Vodiţa a luat acest nume datorită următoarei întâmplări:

Mânăstirea Vodiţa, mănăstire de călugări harnici şi cu frica lui Dumnezeu în suflet, era un loc unde sălăşuia şi călugărul Marcu, al doilea în funcţie după stareţul mânăstirii. Ca toţi ceilalţi, Marcu ducea o viaţă pusnică conform canoanelor bisericeşti, numai că ducându-se în nenumărate rânduri la târguri pentru a achiziţiona diferite lucruri, în una din zile s-a îndrăgostit de o fată din localitatea Jidoştiţa.Dragostea faţă de ea era mai puternică decât orice altceva, şi încălcând canoanele bisericeşti el a hotărât să se vadă pe ascuns cu ea. Locul de taină unde se vedeau era o fântână din apropiere.S-au văzut ei cât s-au văzut, până când stareţul mânăstirii şi-a dat seama că Marcu se abate de la cele bisericeşti, aşa că într-o zi l-a urmărit şi l-a prins asupra faptului. Aşa că în ziua următoare, stareţul i-a dat călugărului Marcu o sapă de lemn cu care să sape drum până la locul de taină, şi arătându-i cu mâna direcţia în care pleca el pentru a se întâlni cu săteanca pe ascuns i-a zis:Marcu pe aici! De aici vine numele potecii pe care a făcut-o călugărul Marcu cu sapa de lemn. Se mai spune că, ajungând cu poteca până la locul unde se vedea pe ascuns cu săteanca, la acea fântână, obosit fiind, şi-a pus sapa sub cap şi a adormit lângă fântână datorită faptului că era prea obosit.Şi a dormit Marcu lângă fântână atât de mult încât l-a prins somnul de veci, aşa că fântâna se numeşte de atunci  fântâna popii.

 

 

 

Legendele Porţilor de Fier

 

04 Noiebrie 2006 | de Alexandru Boariu 

Porta Ferea în limba latină, Donje Djerdap în sârbă, Vaskapu în maghiară, Demir-kapi în turcă, Porţile de Fier în română: o barieră de stânci şi ape învolburate care, timp de secole, făcea aproape imposibilă navigaţia pe Dunăre la intrarea în România. Mulţi navigatori, curajoşi sau nesăbuiţi, şi-au pierdut viaţa încercând să străbată acest coridor periculos.

Astăzi, "ucigătoarele porţi" sunt paşnice. Sutele de stânci care ieşeau semeţe din Dunăre, creându-i coşmaruri oricărui marinar, zac acum cuminţi sub apele imensului lac de acumulare creat de barajul Hidrocentralei Porţile de Fier I. Vapoarele plutesc în linişte pe deasupra lor. După secole de confruntare acerbă, bătrâna Dunăre şi milenarii munţi - Carpaţii pe malul românesc, Balcanii pe cel sârbesc - au încetat crâncena lor luptă. Au încheiat un armistiţiu. Fluviul şi muntele, apa şi piatra au făcut pace. Doar legendele, impresiile şi mărturiile celor care au călătorit de-a lungul secolelor prin acest mirific defileu mai amintesc despre teribila încleştare.

 

 

Legendă  despre Porţile de Fier

 

Una dintre numeroasele legende despre Porţile de Fier este redată de baroana Aloyse de Carlowitz. Povestea o are drept eroină pe Sieglinde, nimfă a Dunării. Potrivit legendei, Sieglinde l-a pus pe soţul ei, "spiritul stâncilor şi al vâltorilor", să construiască o poartă de fier, pentru a-i împiedica pe navigatori să se avânte în labirintul de stânci. Dacă totuşi aceştia ajungeau aici, ei nu mai puteau scapa de naufragiu decât dacă îi conducea însăşi Sieglinde. Ajunşi în dreptul porţii, navigatorii aduceau ofrande nimfei, până când poarta îi anunţa sosirea, deschizându-se. Într-una din zile însă, ingratitudinea unui corăbier orgolios a pus norocul traversării doar pe seama dibăciei sale. Acest lucru a supărat-o atât de tare pe Sieglinde, încât ea a părăsit locul, lăsând deschisă aceasta trecere primejdioasă pentru oricine s-ar fi aventurat. ("Prin ţările romane - călători străini din secolul al XIX-lea" - Ed. Sport-Turism 1984). 

În jurnalul său de călătorie de la 1856, tot baroana Aloyse de Carlowitz ne-a lăsat una dintre cele mai frumoase descrieri ale palpitantei treceri prin Porţile de Fier. "Printre stânci, alergau vuiete înspăimântătoare, gemete tânguitoare, strigăte ascuţite, în mijlocul cărora în zadar ar fi încercat o voce omenească să fie auzită. Ne aflăm la foarte mică distanţă de locul în care apa şi piatra se încleştau într-o luptă înverşunată, când marinarii noştri tăcuţi făcură un semn care, deşi indemna la atenţie, inspira groază:

<Iată Porţile de Fier!>. Barca se cufunda în haos, părând să caute refugiu pe malul sârb. Atunci, şeful echipajului, trecând la timonă, schimba brusc direcţia bărcii, îndreptând-o spre o platformă mişcătoare, acoperită cu spumă albă, în mijlocul căreia se deschideau, ici colo, vârtejuri întunecate. Printre ele se ridicau stânci mai înalte sau mai scunde, pândind vasul nostru, aşa cum pândeşte tigrul pe călătorul imprudent care s-a aventurat în deşertul unde el este singurul stăpân.

Salamandre în flăcări.

Vâslaşii s-au oprit, dar aceasta oprire era îngrijorătoare. Cârmaciul, ghemuit în spatele şefului, întindea braţele spre timona, dar nu îndrăznea să o atingă, dându-şi seama că o conducea o mână mai pricepută ca a lui. Singur pilotul era fericit, o fericire inexplicabilă, că a salamandrei în mijlocul flăcărilor (...)

Barca noastră aluneca în mijlocul acestor vârtejuri, stânci, bulboane şi înaintă cu repeziciune pe marginea unei mulţimi de cascade înguste, separate între ele de nişte roci diforme, ca nişte socluri imaginare pentru giganţii împietriţi, care-şi întindeau mâinile fantastice deasupra cascadelor.

Ai fi zis că, sub acest aspect îngrozitor, şi-au păstrat capacitatea de a vorbi, aşa cum se vorbeşte doar în Infern. Vocile neclare, care urlau, şuierau, gemeau în jurul nostru, se contopeau într-un zgomot înspăimântător atât de puternic, încât nici douăzeci de salve de tun nu s-ar fi auzit (...)

Aripi de monştri.

Vasul nostru nu mai plutea, ci zbura parcă purtat pe aripile monştrilor marini, ce păreau să-şi fi dat întâlnire aici, pentru a respira şi a da afară apa înghiţită, transformând-o într-o spumă inofensivă şi fără vlagă. Între gurile lor căscate se înălţau stânci rotunde, plate, ascuţite, atât de apropiate, încât părea posibil să cobori pe ele, ca pe o scară, până în adâncul prăpastiei ce se ghicea fără să se vadă, fiindcă lumina nu putea pătrunde acolo, iar întunericul peste care uneori alunecau raze răzleţe de soare reuşea să facă din trecerea Porţilor de Fier o adevărată coborâre în Infern. Deodată, aşa cum prevăzuse ghidul de la Muntele Alion, barca noastră a început să se legene blând pe o pânză întinsă de apă uşor agitată, îndreptându-se spre o încântătoare insuliţa, numită Balmid (azi, dispărută - n.r.). Stâncile, mândre ca opuseseră Dunării o barieră de netrecut, s-au retras în spatele ei, grupate spre malul sârb, coborând pana la poalele Carpaţilor şi lăsând în voia apelor învingătoare câmpiile fertile ale Valahiei.

Bibliografie-internet--- JURNALUL NAŢIONAL- 4 noe. 2006

 

Ordin de la divan 

 

În 1834, când o secetă cumplită aproape a golit albia Dunării, un inginer savant a măsurat majoritatea stâncilor şi a ajuns la concluzia că era imposibil să fie distruse. El a sugerat că în această zonă nu se putea realiza o navigaţie sigură decât printr-un sistem de drumuri şi ecluze, care să ridice şi să menţină apa la un nivel suficient de mare, pentru a acoperi obstacolele şi a permite vaselor să treacă pe deasupra lor, fără să le atingă. Austriecii au aprobat acest plan, dar cum el necesită cheltuieli uriaşe, au cerut Turciei să suporte o parte din ele. Cererea era îndreptăţită, întrucât la acea dată Porţile de Fier, situate între Serbia şi Valahia, aparţineau Turciei. Dar turcii cunoşteau atât de puţin despre provinciile îndepărtate peste care guverna suveranul lor, încât au luat termenul de "porţile de fier" ad literam, iar Divanul a trimis Austriei următorul răspuns: "Nu e nevoie de atâtea eforturi pentru a dărâma nişte porţi de fier, iar dacă stâncile sunt prea dure pentru a le putea distruge, nu rămâne decât să se facă un foc atât de mare în jurul porţilor, încât ele să se topească". 

POVESTE

"O veche legendă sârbească spune că pe vremuri localnicii de pe ambele maluri ale Dunării au întins peste fluviu o bară groasă de fier, pentru a-i avertiza pe pasageri să coboare în acel loc de pe vasul cu care călătoreau şi să-şi continue drumul pe jos, pe malul fluviului, până la ieşirea din această zonă plină de pericole"

Aloyse de Carlowitz

"Călătorie în principatele dunărene" - 1856

PE USCAT

"Apele Dunării fiind foarte scăzute, traversarea cu vaporul pe la Porţile de Fier era imposibilă. A trebuit s-o luăm pe uscat, până la Turnu Severin, pe un drum având Dunărea în dreapta, iar în stânga poalele Carpaţilor. Am ajuns la un podeţ de lemn. Aici se termina Austria şi începe România. Prima localitate este Vârciorova"

Ulysse de Marsilliac

"De la Pesta la Bucureşti" - 1869

Spiritul stâncilor

"Potrivit legendei, Sieglinde l-a pus pe soţul ei, <spiritul stâncilor şi al vâltorilor>, să construiască o poartă de fier, pentru a-i împiedica pe navigatori să se avânte în labirintul de stânci"

baroana Aloyse de Carlowitz

 

  

Legenda Grotei Haiducilor

Legenda spune că în vremurile de demult această peşteră era locul de refugiu al haiducilor hăituiţi de poteră şi de aici numele de Grota Haiducilor.

În timpuri de restrişte localnicii se refugiau în această peşteră în fata cotropitorilor.

 

 

   Peştera Gaura cu muscă

Ea este localizată pe malul romanesc al Dunării, mai jos de cele 12 capete ale balaurului învins de legendarul Iovan Iorgovan a scăpat în Râul Cerna şi a ajuns apoi în Dunăre, ascunzându-se în peşteră.Pentru a-şi răzbuna înfrângerea, balaurul trimitea de aici o periculoasă muscă vampir ce sugea sângele sutelor de oameni. Localnicii din această zonă adânc înrădăcinată  cred că în realitate înmulţirea muştii constituie locul de la Porţile de Fier.

 

 

 

Stânca Babacăi 

În limba turceasca numele înseamnă 'destin rău'. Legenda spune că un voievod sârb şi-a legat de stâncă nevasta necredincioasă, spunându-i: 'Babo Kaise' (nevastă căieştete). Femeia a murit în chinuri groaznice, iar aici vântul coşava bate mai tare decât în restul Defileului Dunării, amintind de aceste suferinţe. În vechime, de stâncă se legau odgoane care barau trecerea vaselor până nu erau vămuite.

 

 

  Mormântul lui Atila

În zona specială avifaunistica Ostrovul Moldova Veche se presupune că se află mormântul lui Atila. Localnicii presupun că în vremurile de demult, fiecare soldat a pus câte o cască de nisip peste mormântul lui Atila, formându-se astfel o movilă foarte mare vizibilă de la mare distanţă.

 

 

  Legenda lui Iorgu Iorgovan

Iorgu Iorgovan a fost un viteaz care a trăit pe meleagurile noastre. În acele timpuri trăia un balaur cu trei capete care a avut curajul să-l deranjeze pe viteazul Iorgu Iorgovan. Acesta supărat a decis că trebuie să-l urmărească pe acest balaur şi să-l ucidă. În urmărire l-a prins pentru prima dată într-o strâmtoare din zona Valea Cernei unde s-a luptat cu el şi i-a tăiat un cap, balaurul simţind că-l lasă puterile a fugit mai departe dar, pentru a doua oară a fost prins de viteaz şi şi-a mai pierdut un cap, în disperarea lui balaurul a fugit mai departe, dar pentru a treia oară a fost prins în zona apropiată  localităţii Sviniţa de astăzi unde s-a luptat dar şi-a pierdut şi cel de-al treilea cap şi a murit. Din trupul său s-a scurs mult sânge încât pământul s-a înroşit şi a rămas roşu până în zilele noastre, astfel valea în care a murit balaurul a primit numele de Valea Roşie.

 

 

  Legenda construirii Mânăstirii Vodiţa

Spune că într-o noapte călugărului Nicodim i s-a arătat în vis trimisul lui Dumnezeu care i-a spus: "Nicodime!Tu stai aici, te odihneşti şi fraţii tăi într-u credinţă de dincolo de Dunăre sunt chinuiţi şi obidiţi pentru că nu pot să îl slujească pe Dumnezeu. Scoală Nicodime şi mergi cât mai repede şi ajută-i pentru că numai aceasta va fi mântuirea lor." Tulburat de acest vis, Nicodim  şi-a luat cu el  toate cele trebuincioase  ptentru drum şi a pornit spre Dunăre. După multe zile de căutări şi greutăţi a ajuns la malul fluviului într-un loc unde albia era adâncă, de netrecut. Obosit şi necăjit din această pricină s-a culcat la umbra unui copac. În timpul somnului i s-a arătat din nou trimisul lui D-zeu care i-a spus să întindă sutana pe apă şi aşa va trece peste  fluviu. Trezit din somn, a procedat aşa şi astfel a reuşit să ajungă pe celălalt mal, între două râuri apropiate. A cercetat locul, a pornit pe lângă cursul de apă mai mic şi a hotărât să ridice o mânăstire. Ajutat de localnici, a ridicat mânăstirea ale cărei ruine se văd şi astăzi.

 

 

 Legenda lui Marcoprici (altă versiune)

Legenda spune că printre călugării care se aflau la Mânăstirea Vodiţa se afla şi unul care se numea Marcu. Într-o zi acesta văzu o fată frumoasă care, mergând la târgul din sat, venea în anumite zile pe potecă ce cobora din Jidoştiţa până la mânăstire. Călugărul a aştepta-o, a intrat în discuţie cu ea, şi în cele din urmă s-au îndrăgostit. Întâlnirile lor, interzise de canoanele mânăstirii aveau loc în cea mai mare taină. De la un timp, unii dintre călugări, au observat că Marcu lipseşte, l-au urmărit şi l-au găsit împreună cu fata într-o poiană din apropierea Jidoştiţei. Auzind cele întâmplate, Nicodim i-a poruncit lui Marcu să sape un drum în stâncă, cu o lopată de lemn, din dreptul mânăstirii până în poiană unde fusese găsit cu fata, spunându-i:Marco...prici (Marcule pe aici). Călugărul a săpat drumul care există şi azi după care a murit extenuat de munca depusă.

 

 

   Legenda izvorului rece

Legenda spune că Nicodim personal a plantat câteva pogoane de vie pe Dealul Duhovnei şi a pus să se construiască o conductă din olane de pământ ars, prin care mustul stors din Dealul Duhovnei se scurge direct în buţiile mânăstirii.Scăpaţi de sub controlul direct al lui Nicodim, unii călugări foloseau prea multă licoare de struguri în loc de apă, uitând de regulile duhovniceşti. Pe unul dintre aceştia l-a pedepsit Nicodim să aducă apă de la un izvor din munţi, pe acelaşi tip de olane, izvor care se află şi în prezent, captat şi amenajat la cca. 60 m amonte pe Râul Vodiţa, a cărui apă este atât de rece, încât pe timpul verii, un vas de sticlă se abureşte cu o densitate apropiată de a brumei.

 

Alte legende le putem întâlni în cartea LEGENDELE DUNĂRII ALBASTRE scrisă de Ioan Ivan Loghin, Editura Ion Creanga, Bucureşti 1971.

Pe scurt astfel fiind vorba de :

-Adâncul Dunării fierbe-este vorba despre îngustarea de la cotul Dubovei, unde au murit Tuie şi soţia lui

-Legenda Sân-Toaderilor- o fată harnică pe nume Rujalina care îi înfrunta pe san-toaderi şi este răsplătită, şi o fată de bogătană leneşă care se ia în joc cu sân-toaderii şi înebuneşte

-Sfinxul-e vorba despre uriaşi(Jap)şi (Tuf), cel dintâi răpeşte fete pentru Tuf iar o fată  salvează situaţia, şi astfel ....

-Stânca Babacaia - un moş şi o babă, se certau toată ziua, şi intr-o zi au plecat amândoi la pescuit şi baba moare ....

-Peştera lui Boroanca - Boroanca, săracul satul  se refugiază din calea turcilor într-o văgăună din Cazane împreună cu familia şi cei 5 copii, de foame fură un cal din tabăra turcă îl vinde unui morar pe un sac de faină, mai târziu vine morarul şi îi aduce un sac de faină şi calul înapoi ...

-Voievodul Miron o frumoasă fată Milita şi un voievod Miron ...o soră geamănă a Militei apare şi o omoară pe Milita luândui locul...care nu ţinu mult...află voievodul, sora moare şi se transformă într-o muscă...Musca columbaca!

-Peştera voinicului - despre o peşteră în cazane care a fost fort militar, şi care a fost împresurată de turci pentru a fi ocupată,...şi datorită vicleniei unui soldat din peşteră au scăpat cu toţii şi turcii au fugit...Peştera Veterani

 

  

 Legende

 

"Adâncul Dunării fierbe"

Când s-au întâmplat cele ce vă povestesc nimeni nu ştie, căci totul se pierde în negura vremurilor. E o întâmplare de care auziseră moşii şi strămoşii celor de astăzi, iar cel de la care am aflat-o s-a stins şi el demult.

Se spune că a fost odată un împărat vestit, care stăpânea meleagurile dunărene, până hăt departe, în şesurile nesfârşite. Acest împărat, de firea lui era aspru, iute la mânie şi neiertător cu cei care-i nesocoteau poruncile, oricât ar fi fost ele de nedrepte şi năstruşnice. Şi împăratul de care vorbesc nu avea decât o singură odraslă, un fecior, venit pe lume tocmai când bruma toamnei târzii începuse să-i arginteze tâmplele. Feciorul era chipeş şi atrăgător, cu boiul gingaş ca de fată, să-l vezi şi să nu-l mai uiţi, încât vrăjise inimile tuturor fetelor din împărăţie. Îl chema Tuie şi crescuse departe de scaunul împărătesc pentru că maică-sa voise să scoată din el un om fără năravurile curtenilor. Flăcăul se împlinise ca un brăduleţ, apoi devenise cruce de bărbat, sub ochiul ocrotitor şi plin de iubire al maicei sale, împărăteasa. Când se făcu mare era leit firea ei:blând şi înţelegător la suferinţele altora şi gata să sară oricând în ajutorul celor oropsiţi. Când fu adus la curte, tuturor le crescură inimile de bucurie că vor avea un stăpânitor bun şi drept. Numai împăratul rămase nemulţumit, căci el îl voise tot atât de aprig ca şi dânsul. Din pricina aceasta îl îndepărtă, minându-l din nou la maică-sa care locuia în altă cetate. În preajma împărătesei, care se trăgea dintr-un neam vestit, înconjurat de mari cărturari, Tuie se deprinse cu dragostea de învăţătură, cu zugrăvirea lucrurilor ce-i încântau ochiul şi-i încălzeau inima şi cu dăltuirea marmurei din care plăsmuia asemănări omeneşti care păreau că trăiesc aievea. Când îl prindea aleanul tinereţii, punea mâna pe citeră sau fluier şi cânta cu atâta însufleţire încât fermeca până şi fiinţele necuvântătoare. Şi vremea se scurgea ca furată de o pasăre măiastră, iar împăratul fu prins de pârdalnica bătrâneţe. Atunci se sfătui cu împărăteasa, şi cu sfetnici de taină şi cu toţii laolaltă hotărâră să-i caute lui Tuie o soaţă pe măsură frumuseţii şi darurilor fireşti ale lui şi neamului din care se trăgea. Trimise sfetnici de mare vază, care bătuseră cale lungă şi obositoare, până departe spre răsăritul soarelui şi miazăzi şi apus, şi fiecare din cei trimişi se întoarseră cu o bogată ştinţă despre domniţe vrednice de feciorul împărutului lor. Dar inima tânărului voievod fusese aprinsă de dragoste pentru preafrumoasa fecioară, fată de oameni sărmani. Cu această gingaşă făptură Tuie se însură. Când află împăratul de una ca asta, tare se cătrăni şi-n nebuneasca lui mânie hotărî să nu-l mai recunoască ca moştenitorul coroanei împărăteşti. Dar lui Tuie judecata nechibzuită a părintelui nu-i prea zdruncină inima şi nici nu-i aduse  vreo tulburare. Dimpotrivă, îi venea de minune la socoteală, doară acum avea prilejul să-şi trăiască viaţa, în tihnă şi bună pace cu aleasa inimii sale. Împăratul se prefăcu a uita fapta lui Tuie. În cugetul său hain nutrea însă gândul unei crunte şi nedrepte răzbunări. Nu după multă vreme, unul dintre împăraţii care ar fi voit să-l aibă pe Tuie drept ginere, ştiindu-l pe părinte ajuns la bătrâneţe şi despărţit de fecior, năvăli cu oaste puternică cotropind o bună parte din împărăţie. Părintele îşi călcă pe inimă şi trimise după fiul său:

-Te iert de nechibzuinţa ta şi-ţi dau putinţă să-ţi redobândeşti drepturile pierdute. Îmbracă piptar de zale, încinge la şold paloşul şi încalecă murgul meu să-mi duci oastea la biruinţă izgonind pe vrăjmaş.

Spunând toate acestea, împăratul nu-şi stinse din cuget otrava răzbunării.

-Bine,măria-ta, voi face precum ţi-e voia, voi aduce pacea în împărăţie.

După aceea Tuie îşi luă ziua bună de la împărat, întorcându-se acasă tare amărât.

Înaite de a se despărţi, plin de obidă şi îndurerat, până-n fundul sufletului, îşi scoase din deget inelul greu de aur, bătut în safire şi întinzându-l soaţei îi spuse cu multă amărăciune:

 -Soaţa mea, iedera mea,

  Inelul meu îl vei purta.

  Când auru o rugini,

  Tu să ştii, dragă, c-oi muri.

Lacrimi fierbinţi izvorâră potop din ochii soaţei, care-şi scoase şi ea năframa daurită din cap şi i-o dete grăind:

 -Soţul meu şi bradul meu,

  Tare mult îmi va fi greu,

  Aurul când s-o topi,

  De-al tău dor m-oi prăpădi.

Apoi voievodul încălecă murgul dăruit de împărat şi porni val-vârtej să-şi întâlnească oastea. În fruntea ei, până să dea piept cu vrăjmaşul, bătură cale depărtată, mai bine de o săptămână.

Bătălia fu crâncenă, Tuie făcu minuni de vitejie, luptând ca un leu-paraleu şi ieşi biruitor.

La întoarcere, înainte de a se înfăţişa împăratului, lăsă oastea să-l adaste într-o poiană înconjurată de codri stufoşi, iar el dădu pinteni calului şi ca o săgeată o luă spre casa ce şi-o durase într-unul din ostroavele de la Dunăre, unde-l aştepta frumoasa lui soţie.

Nu bătu nici jumătate de cale, când iată măre, venea ca vântul mai marele slujitorilor săi, cu calul numai spume.

Tuie fu muşcat de-o crudă presimţire. În ochii slujitorului licăriră două lacrimi. Apoi cu durere în glas, începu să vorbească:

- Nu apucaseşi bine să pleci măria-ta, că împăratul şi trimise o ceată de oşteni, care ţi-au dărâmat casa din ostrov, iar pe domniţă au luat-o şi înecat-o în Dunăre.

Inima voinicului se împietri de durere, mai tare decât steiul de cremene şi nu fu în stare să verse nici măcar o lacrimă.

-Şi unde au înecat-o ? N-aţi putut află locul ? mai spuse într-un târziu voievodul sfâşiat de durere.

-L-am aflat, măria-ta, între cele două strânsori ale Dunării. Domniţa, săraca plângea cu lacrimi grele şi amare şi unde picurau lacrimile grele, se duceau până în străfundul apei şi stânca se despica în patru, iar din urmele săpate de lacrimi, apa începea să se bulbuce de-ai fi crezut că fierbe.

Voievodul scoase din sîn năframa cusută cu fir de aur a domniţei şi minune, aurul se topise cu totul rămânând doar arniciul negru.

Atunci Tuie descălecă, luă murgul de frâu şi-i spuse slujitorului :

- Du-mă acolo !

Porni împleticindu-se, cu ochii la vârtejurile apei care părea clocotindă.

Când ajunseră între cele două încleştări  de munte, care sugrumă Dunărea în cotul Dubovei de astăzi, slujitorul se opri.

-Aici, mărite voievod, aici pe undeva trebuie să fie mormântul din ape ale domniţei.

Cu mâna larg deschisă, îi arătă spre unduirea, care în lumina piezişă, venită de peste creasta muntelui din dreapta părea că despică Dunărea în două, lăsând cale liberă spre fund, unde razele soarelui dimineţii jucau în mii şi mii de sclipiri de argint.

Tuie rămase locului.Întâi privi năuc, apoi plecându-şi fruntea, dădu frâu slobod lacrimilor ce-l podidiră.

Ca un zănatec coborî în marginea apei şi aşa, înveşmântat cum era în armură de războinic, păşi întins, fără să-i pese cu ochii larg deschişi spre undele ce se învolburau spre el.

Apa-i ajunse mai întâi la genunghi, crescu până la cingătoare apoi trecu de platoşa de argint curat ce-i încingea pieptul şi-l înghiţi cu totul.

Scormoni cu mâini înfrigurate nămolul nisipos şi nu-şi găsi odihnă până nu izbuti să descopere corpul neînsufleţit al soaţei lui dragi.

Când o găsi, o luă în braţe, aducând-o încă o dată la lumina soarelui, apoi se scufundară amândoi în adâncitura Dunării.

Slujitorul, martor neputincios al celor petrecute sub ochii lui,dacă văzu ce văzu, amarnic se cutremură şi încălecând murgul nu se opri decât la curtea împărătească unde povesti fir de păr sfârşitul voievodului Tuie.

Împărăteasa trimise oameni să-i caute fiul. Fu găsit alături de domniţă în fundul Dunării. Fură înmormântaţi cu mare alai de jale şi se mai spune că pe mormântul voievodului Tuie a răsărit un copac falnic, o tuie cu vârful ramurilor pălmate, iar pe al preafrumoasei sale soaţe un fir de iederă verde, care întinse înlănţuind bradul şi astfel dăinuiră în veac.

De atunci, mulţime de lume vine să vadă locul dintre cele două încleştări de munte, unde în ochiuri adânci, Dunărea pare că fierbe, cum fierbe apa în zeci şi zeci de cazane, ceea a cea făcut să-i rămână astfel şi numele :Cazane.

 

 

Legenda Sîn-Toaderilor.

Prin Clisura Dunări î-şi are loc de cinste legenda.

În mintea poporului Sîn-Toaderii sunt făpturi cu faţa acoperită de obrăzar negru, care nu lasă să li se vadă decât lumina ochilor ce sticlesc că ai sălbăticiunilor.Sunt înveşmântaţi cu şalvari, cămăşi verzi şi turbane.

Se spune că din locuri neştiute, aceste făpturi închipuite, noapte de noapte la început de primăvară şi-n miez de toamnă, pornesc în lume să pedepsească lenea şi neascultarea fetelor sau să le răsplătească hărnicia şi cinstea.

Pornesc în noapte când somnul trudnic pe cei obosiţi şi vraja lor nu ţine decât  până la primul cântat al cocoşilor, vin călări pe cai negri ca smoala pământului, cai năzdrăvani ; iar Coşava, vânt rău şi năpraznic, le deschide calea, cântându-le din mii şi mii de timpane cântece de groază. Se feresc de aşezări omeneşti, dând buzna, buni-bucuroşi, în locuri sau case părăsite şi depărtate de oameni.

Se spune că la moară părăsită, căreia în bătrâni i se zicea moară Sîn-Toaderilor, cei ce mergeau să macine scoteau o făină din care ieşea o mămăligă dulce cum e mierea de albine.Temelia trainică din piatră roşie a acestei mori fermecate se mai vede şi-n zilele noastre.

Oamenii din cele două aşezări mergeau grămadă, care cu ce apucau să ducă în spinare, şi pentru măciniş nu dădeau nici un fel de vamă.

Dar ferească sfântul să-l fi prins pe vreunul inserarea în moară. Plătea tribut morarilor cu faţa acoperită, pierzându-şi viaţa ori tihna sufletului. Era o fata săracă, dar frumoasă de-i râdeau şi stelele în ochi şi harnică de n-o întrecea nici una dintre suratele sale.

N-avea decât pe mama ei, o căsuţă, cea mai mică din toată aşezarea şi câteva brazde de pământ.

Într-o zi, după ce soarele trecuse de jumătatea amiezii, porni la moară, în spinare cu o traistă plină cu boabe de mei. Muierile se uitau la ea ca la o arătare şi-şi spuneau în şoaptă :

-Cum de îndrăzneşte nechibzuita asta să plece la moară acum când soarele scapătă, numai până acolo o prinde înnoptarea.

Fata auzea, dar nu-i păsa şi-şi vedea de drum. Ştia de la maică-sa că asupra fetelor harnice care-şi vedeau de treaba Sîn-Toaderii nu aveau nici o putere. Totul părea să nu le dai ascultare şi când îţi vorbeau să rămâi surdă la toate îndemnurile lor. Şi o asemenea tărie nu puteau avea decât fetele cuminţi şi cu simţul vredniciei, printre care se socotea şi ea însăşi.

Dar, cea ce nu băgară de seamă vecinele cu ochi de ghiezure era faptul că frumosa Rujalina ţinea la subsoară furcă încărcată c-un caier de fuior neînceput, iar într-o maramă mai avea înfăşurat încă un fuior în care erau înfipte două fuse noi nouţe.

Spuneam că Sîn-Toaderii răsplăteau cuminţenia şi vrednicia şi  asta cu mare dărnicie. Înainte de toate celei harnice îi hărăzeau un mire chipeş şi de omenie, iar în faptul diminieţii, la picioarele ei, fata găsea o ladă de zestre plină cu lucruri care de care mai frumoase şi mai de preţ. Bineînţeles, nu lipsea nici punga cu galbeni împărăteşti.

Pe toate le ştia frumoasă Rujalina, cea cu cosiţele ca spicul grîului copt şi de aceea nu-i păsa  de şuşotelile cumetrelor. Era sigură că va ieşi biruitoare din înfruntarea cu Sîn-Toaderii.

Păşea voiniceşte şi n-o înfrica nici sălbăticia locurilor cu jgheaburile din piatră roşietică, în forme ciudate şi înspăimântătoare, nici întunecimea codrilor şi nălucirile de noapte nu le băga în seamă.

Când ajunse la îndepărtata moară se întunecase de-a binelea, răsăriseră stelele şi chiar luceafărul strălucea ca o nestemată.

În moară nu găsi pe nimeni. De cum se întunecase, plecaseră toţi.Totuşi pietrele se frecau în gol, iar roata sub şuvoiul apei se învârtea zorită, scîrţîind de mama focului.

Coborând, curăţa lada în care începu să curgă făina caldă şi după ce isprăvi îşi aşeză opaiţul alăturea, apoi prinzindu-şi furcă la cingătoare începu să toarcă firul subţire de fuior.

Fata  toarse un caier întreg şi se pregătea să-şi aşeze în furcă pe al doilea, când deodată auzi un vâjâit puternic ca vijelia crivăţului, care prinde să zbuciume pădurea când pătrunde în mijlocul ei. Inima i se înfioră de teamă. 

Ştia că se apropie Sîn-Toaderii, de aceea începu să învârtă fusul cu şi mai multă grabă.

Privind ţintă la fir, Rujalia căuta să-l scoată cât mai subţire.

-Bună seara, fată frumoasă şi bun lucru, auzi câteva glasuri lângă ea.

-Mulţumesc dumneavoastră.

Mai marele Sîn-Toaderilor prinse s-o mustre :

-De florile mărului îţi vorbim noi? Învredniceşte-ne cel puţin cu o uitătură. Mai lasă focului, că doară eşti fată tânără, îi avea vreme berechet pîn-te-or prinde bătrâneţele.

-Am venit să-mi macin meiul şi am de tors, răspunse fata cu aceaşi dârzenie, fără să ridice ochii de pe fus.Atunci vijelia de afară se preschimbă într-un sunet dulce de coarde şi ţambale în cântec de joc, când săltăreţ, când îmbietor nevoie mare.

Sîn-Toaderii încinseră o învârtită, de se cutremură toată moară, iar chiuiturile lor înăbuşeau nu numai scârţiitul cu ţârâitul de greieri ai roţii, ci chiar şi scrâşnetul pietrelor ce fărămiţeau boabele albe.

Ca să facă în necaz, crezând totuşi că-i vor înfrânge cerbicia, unul dintre Sîn-Toaderi prinse să strige cât îl lua gura :

-Furcă-n brâu şi fir subţire,

Mîndră-i mândră care-l toarce,

Dar mai mîndră-ar fi să joace !

Rujalina nu se lăsă mai prejos. Ca să vadă neoamenii că nu-i pasa de jocul lor, le răspunse tot în viers:

-Jocu-i joc şi torsu-i tors,

Cine voie are, joace,

Eu întâi firul mi-oi toarce... 

Şi-n felul acesta o ţinură Sîn-Toaderii până ce se auziră trâmbiţele cocoşilor de munte vestind apropierea zorilor.

Atunci, Coşava, vântul cel năprasnic, îi însoţi, deschizându-le calea în cânt de înfricare.

La ivirea zorilor, fata îşi ispravise şi cel de-al doilea caier, meiul era măcinat, faina o aştepta caldă în lada de sub pietre.

Când să plece spre casă, cu traista în spate şi furcă subsuoară, zări în uşă un car, la care erau înhămaţi doi telegari albi de toată mândreţea, mânaţi de un voinic.

Acesta nu-i spuse decât atât:

-Suie ,fată frumoasă şi harnică, ţi-oi duce acasă şi zestrea.

Rujalina zări în car o frumoasă ladă de zestre, înflorata cu trandafiri roşii. Ea mulţumi sfioasă feciorului şi urcă fără teamă alături de el.

Când sosiră în sat se făcu mare vâlvă. Cumetrele pe lângă porţi susoteau de mama focului.

Fata nici de astă dată nu le luă în seamă, căci nici una nu-i cunoştea dârzenia cu care înfruntase pe Sîn-Toaderii cei cu obrăzar negru pe fată.

Legenda mai spune că bogătana satului avea şi ea o fată, care, dacă nu era frumoasă, în schimb de hărnicie nici pomeneală.

Înciudată de frumuseţea şi scumpetea darurilor pe care le primise Rujalina în lada sa de zestre, ca şi de mândreţea feciorului cu care se şi mărită, îşi trimise şi boieroaica într-un amurg de seara odrasla, tot cu o traistă de mei la moară Sîn-Toaderilor.

Fata sosi tocmai când macinatorii plecaseră şi întunericul nopţii te-nfiora de singurătate.

Ca şi rândul trecut, roata se învârtea în neştire, iar pietrele se frecau în gol, făcând să se cutremure pereţii morii.

Bogătana venise gătită ca la nuntă şi, de cum intră în moară, aprinse opaiţul, apoi turnă boabele în coşul de sus, după care, aşezându-se pe un scăunel prinse să toarcă.

Dar zgomotul ca un ţârâit de greiere al roţi o adormi şi când veniră Sîn-Toaderii o găsiră adormită.

Până s-o trezească din somnul ei adânc, trebuiră s-o zgâlţâie zdravăn.

Odată trezită, fata lăsa la o parte torsul, prinzind-se cu ei la tăifăsuială.

Când se preschimbă grozăvia vântului în sunete de strune şi ţambale, iar Sîn-Toaderii se-ncinseră la joc, nici ea nu se lasă prea mult rugată şi se prinse în horă.

O învârtiră, unul,doi, zece, doisprezece, până ce, sleită de vlagă, căzu mototol lângă lada în care i se strânsese faină de mei. Alături zăcea furca cu caierul de-abia început.

Astfel o găsiră maică-sa cu cei care veniră să-i ducă zestrea Sîn-Toaderilor pe care credeau că o va primi precum o primise Rujalina cea harnică.

Când o aduseră în simţiri, fata era cu mintea răvăşită şi nu vorbea decât de joc şi de Sîn-Toaderi şi mintea îi rămase răvăşită toată viaţa.

 

 

SFINXUL

 

De cum intri în Cazanele Mari, venind dinspre Orşova, o stâncă uriaşă, ce pare rezemată de peretele muntelui, te uimeşte prin forma ei omenească.

Privind-o mai atent, de la depărtare pare o cioplitură măiastră, înfăţişând chipul unui călugăr înveşmântat în sutană, cu gluga răsfrântă pe ceafă.

Dimpotrivă, când vii din cealaltă parte a Cazanelor, din susul Dunării, stânca ţi se înfăţişează ca o femeie cu braţele încrucişate pe piept şi cu privirea aţintită spre valurile tulburi ale bătrânului fluviu. De la creştet până-n călcâie pare că i se răsfrânge un val străveziu.

Se spune că pe vremurile cele de demult aceste meleaguri pământene erau vieţuite de uriaşi, şi uriaşii se vrăsmăşau între ei, zvârlind unii în alţii cu bolovani cât roata carului.

Atunci, mai marele stăpânitor al pământului, care-şi avea aşezări numai şi numai din cleştar, durate tocmai, hăt, într-un tanc de munte, le porunci tuturor să se astâmpere.

Cei mai mulţi se cuminţiră, alţii îi luară însă cuvântul în derâdere. Şi unul dintre aceştia, înfumurat, de nu-i puteai ajunge nici cu prăjina la nas, se încăpăţâna în neascultare.

Îl chema Jap şi-n îndărătnicia lui cauta pe mai departe să-şi întărite fraţii. Plin de mânie mai marele stăpânitor al pământului hotărî atunci să-l pedepsească.

Dădu sfat fraţilor ascultători, când vor găsi vreme cu chibzuială, atunci când vor vedea că-i aţipit, să-l lege zdravăn şi aşa fedeleş, să i-l aducă plocon.

Fraţii cei cuminţi aşteptară mult şi bine până să le vină clipa mult dorită.

Când dădu peste ei norocul, se apropiară, tiptil de cel adormit cu gând să-l lege în odgoanele mai dinainte pregătite.

Dar adormitul, pasămite, era vegheat de unchiul lui, care nu era altul decât Tuf, temutul stăpânitor al apelor curgătoare, ce-şi avea şi el aşezări tot atât de mândre ca şi fratele său, mai marele stăpânitor al pământului.

Tuf, de cum văzu primejdia care-l păştea pe Jap, îl trezi la timp.

Când fraţii simţiră ca Tuf era gata să dea iama în ei, speriaţi se risipiră ca potârnichile, căutând scăpare printre jgheaburile colţuroase ale munţilor, luând ei înşişi înfăţişarea acestora.

Înfuriat, bag seama, de atâta îndrăzneală, stăpânitorul apelor curgătoare cu puterea ce o avea îi prefăcu  în stânci colţuroase, împrăştiate pe Ciucarul mic, care se văd şi-n zilele noastre.

Jap nu se bucură însă prea mult de izbândă căci într-o zi Tuf îl luă la rost:

-Au doară, mai ţii minte că te-am ajutat să scapi de fraţii tăi, care te-ar fi mâncat fript dacă le cădeai în mână. Acum e rândul tău să faci ceva pentru mine.

-Ce răsplata ţi se cade, mărite şi atotputernice stăpân? Zise şovăielnic Jap dând din colţ în colţ.

-Nu cine ştie ce minune, răspunse Tuf. În fiecare dimineaţă din început de lună plină să-mi aduci jertfă câte o fecioară pământeană.

Vrând, nevrând,Jap nu avu încotro, săpa zapis de legământ şi se puse pe treabă.

La primil soroc de lună plină, cum ştia pe legea lui, ademeni o fecioară pe care o afundă în valurile tulburi ale Dunării. A doua lună, cum o suci, cum o învârti, făcu la fel. După aceea însă nu-şi mai putu ţine legământul. Intră la mare grijă deoarece fecioarele pământene aflând de tristă soarta ce le aştepta fugiră care încotro.

De învoiala tainica dintre Tuf şi Jap aflase însă şi atotştiutorul stăpânitor al pământului care se hotărî să apere pe năpăstuitele fecioare de lăcomia fratelui său. Îşi trimise pe cel mai de credinţă dintre slujitorii săi, vântul de seară, care porni în lume şi, întâlnind fecioarele şopti fiecăreia în parte cuvintele stăpânului său:

-Nu vă temeţi, stăpânul pământului vă va ocroti de căpcăunul din fundul apelor însă nu vă poate mântui din mâinile lui decât ascunzându-vă în palatul său.

Fără să-şi dea seama de greaua încercare ce le aşteaptă fecioarele primiră târgul şi din chiar momentul acela porniră spre palatul de cleştar al marelui stăpânitor al pământului.

Multă vreme se frământă Jap ca să răstoarne planurile stăpânitorului pământului, inseilind câte şi mai câte vicleşuguri, dar nici unul nu-i venea la socoteală. Deodată îi trecu prin minte un gând:

Se preschimbă într-un flăcău chipeş trăitor pe pământ şi aţinu calea unei fete care tocmai se îndrepta spre palatul din vârful muntelui:

-Incotro, fata frumoasă? Se ploconi înşelătorul.

-Fug  de Tuf, balaurul cu noua capete, să mă ascund în palatul de cleştar al marelui stăpânitor al pământului. Apucat-am, oare, drumul cel bun?

Jap, care nu se aştepta la o izbândă atât de lesnicioasă, murea şi învia de bucurie. Fata îi cădea plocon fără nici o osteneală. Cu o bunăvoinţă prefăcută cauta să intre în sufletul ei.

-Si eu merg tot într-acolo şi-om merge împreună dacă aşa ţi-e voia.

Dar, în loc să-i arate calea cea bună, Jap o călăuzi pe ocolite spre locul unde voia el.

Fecioara, încrezătoare, îl urmă bună bucuroasă fără să-şi dea seama că se îndreptau spre împărăţia apelor tulburi ale lui Tuf.

Merseră astfel mai bine de o săptămână încheiată până prinse de veste stăpânitorul pământului. Se mânie foc, neîngăduind atâta neobrăzare din partea unui supus. Pentru a doua oară hotărî să-l pedepsească crunt.

Când cei doi drumeţi ajunseră la locul unde fata trebuia azvârlita în valurile Dunării, mai marele stăpânitor al pământului năpusti asupra lor Coşava, vântul năprasnic, care se spune c-ar fi sufletul unui balaur înfricoşător.

Vântul porni cu atâta înverşunare încât era cât pe-aci să-i ridice în slavă cerului şi să-i ducă, pe sus, în palatul de cleştar din vârful tancului.

Înşelătorul căuta adăpost lângă un perete de stâncă,ştiind că totul fusese pornit împotriva lui pentru a-l împiedica să jertfească fecioara.

Şi,pentru că vântul Coşava să nu-i smulgă prada din mâini, Jap înlănţui cu stânga fata, iar cu dreapta se prinse zdravăn de-un jgheab puternic, ieşit din perete, să poată ţine astfel piept rafalelor de vijelie.

-Sloboade-o! Se auzi glasul marelui stăpânitor al pământului.

-Pastreaz-o înlănţuită până trece vijelia, îl îndemna Tuf, care se arătase şi el la suprafaţa valurilor răscolite.

Mîniat peste măsură, mai marele stăpânitor al pământului îi preschimbă pe amândoi, aşa cum se aflau, în stană de cremene. Astfel o salvă pe fată de moartea cumplită, iar pe Jap îl ţintui pe vecie să fie învăţătură peste veacuri.

Şi aşa dăinuie de ani fără număr stânca de pa malul Dunării.

 

  

  STÂNCA BABACAIA

 

În fata peşterii de la Coronini, stânca Babacaia îşi răsuceşte steiul în apele liniştite ale Dunării, semănând cu două degete uriaşe, ridicate spre cer.

Se spune că, pe vremuri atât de depărtate, pe când era lupul căţel şi lumea trăia cu groază unor spirite care, pasămite, răsplăteau faptele bune şi pedepseau pe cele rele, preschimbând chipul şi înfăţişarea oamenilor cu a unor vietăţi necuvântătoare, trăiau pe aceste meleaguri un moş şi o babă.   Pe bătrân îl chema Vasile, iar pe nevastă-sa, Babacaia.

Copii n-aveau încât cei doi bătrâni îşi duceau viaţa cum dă Dumnezeu.

În tinereţe, amândoi fuseseră frumoşi, chipeşi şi vieţuiseră mulţumitor, el fiind un om cu dragoste de muncă, ea, femeie harnică, chivernisită şi bună gospodină. Casa lor era ca un pahar şi toate străluceau de curăţenie.

Pământ arător nu aveau decât două-trei brazde în jurul casei, care se afla tocmai în marginea satului.

Moş Vasile era pescar. Avea luntre mare, tocmită cu mulţi ani în urmă la un meşter vestit şi vopsită în culoarea închisă a apelor tulburi.

O tocmise mare şi trainică, vopsită astfel într-adins, să nu fie băgată în seama seara, după ce se lasa întunericul, pe când pornea la pescuit în locuri oprite, sau, în nopţile ploioase, când încarca marfa ce trebuia trecută peste Dunăre fără ştiinţa vameşilor şi de acolo, să aducă tutun cu foaia galbenă ca şofranul.

În vremurile când veni pârdalnica bătrâneţe, se trecuse şi luntrea, scârţâind la fiece izbitură de valuri de credeai că se sfărâma în bucăţele, iar bătrânul se duce la fund.

De câtva timp îl lăsaseră şi puterile.

Timpurile se schimbaseră, chiar şi paza se înăsprise, luntrea nu-l mai ţinea sub ascultare şi moş Vasile de-abia îşi mai agonisea cele necesare gurii.

Bătrâneţele şi lipsurile, bata-le pustia, le schimbase până şi firea.

Când punga ţi-e goală, iar matele-ţi chiorăie, şi cugetul se înăspreşte. Din mai nimic cei doi bătrâni se luau în gură şi cum se spune: vorba - vorbă aduce, o duceau într-o veşnică hârâială.

Babacaia devenise atât de prinsă în chinurile gâlcevii încât fiecare vorbă a bătrânului era răstălmăcită cu înţelesuri nedorite. Dacă el spunea că asta-i albă, baba, înţepată, nu se lăsa, întorcându-i vorba:"Ce, tu nu vezi că-i neagră?". Şi nu se potolea până ce moş Vasile, neavând linişte, trebuia să se lase păgubaş.

Dar, ce să vezi necaz într-o iarnă, când gerul năprasnic îngheţase malurile Dunării, bătrânul căzu bolnav şi cu puţin nu-şi sfârşi zilele. Vreme îndelungată boli la pat.

Când se simţi mai înzdrăvenit, moş Vasile hotărî să iasă la pescuit.

Cum era încă slăbit, se îmbie şi femeia să meargă să-l ajute a desprinde luntrea de la mal şi s-o împingă în apă.

În drum spre locul unde se găsea luntrea priponită, trecură printr-o livadă cu flori în fel de fel de culori, apoi prin alta de curând cosită, şi cositura fusese atât de frumos făcută încât lua ochii bătrânului. Nu se putu abţine şi-şi mărturisi plăcerea în gura mare:

-Harnic om mai e şi Petre ăsta, uite ce frumos a cosit pajiştea.

Dar femeia, pornită pe împotrivire, răspunse ţâfnoasă:

-Ce, mă omule, tu nu eşti în toate minţile? Nu vezi că-i tăiată cu foarfeca, firicel cu firicel?

Bătrânul începu să râdă, cea ce avu darul s-o întărite şi mai mult pe femeie.

-Vrei să mă faci să cred că eu nu ştiu ce vorbesc? Eşti un nătărău!

Şi de aici până la ceartă nu mai fu decât un pas pe care-l făcură cât ai zice peşte.

Se apropiară de Dunăre, ea spre apă, el în cealaltă margine, şi gura bătrânei ţăcănea ca o moară hodorogită.

Cum se aflau pe mal, şi malul era o ridicătură dreapta ca un perete, femeia tot cicălindu-l, din nebăgare de seamă căzu în apă şi valurile o târâră spre mijlocul Dunării.

Bătrânul începu să ţipe cât îl lua gura după ajutor.

Prin apropiere nu era nimeni care să-l audă, iar el, cum se afla slăbit după boală, nu se încumeta să sară în apă.

Oricât ar fi ştiut să înoate, era sigur ca valurile l-ar duce la fund fără să-şi salveze soaţa.

Baba, însă nici în pragul morţii nu-şi frâna năravul, zbierând de mama focului:

-Cu foarfeca, mă nătărăule!...Şi o ţinu întruna până începu să se scufunde.

Valurile o învăluiră la repezeală şi, atunci când îi trecură peste cap, ridică mâna dreaptă, desfăcând două degete: arătătorul şi inelarul, în semn de foarfecă deschisă, ceea ce voia să însemne că şi-n ultima clipă nu-şi dezicea încăpăţânarea.

Se pare că unul din spiritele rele ale acelor vremuri pedepsi pe Babacaia preschimbând-o în ştei de cremene iar cele două degete ridicate în semn de foarfecă rămaseră mărturie în veac.

De atunci, când cineva de prin părţile apropiate vrea să spună că femeia cutare e cicălitoare, pismăreaţă şi rea o zugrăveşte cu o vorbă: e o Babacaia, după cum a şi rămas numirea stâncii din faţa peşterii de la Coronini.

 

   

 PEŞTERA LUI BOROANCA

 

Întâmplările acestea s-au petrecut pe vremea când turcii năvăleau peste Dunăre pustiind aşezările.

Oamenii luau calea băjeniei ascunzându-se în pădurile cele fără de sfârşit şi acolo, în desiş, cu căţel, cu purcel, îşi duceau viaţa în necaz şi lipsuri.

Precum făcură toţi din satul lui Boroanca, îşi ascunse şi el femeia, cu cei cinci copii, într-o văgăună aflată în Cazanele Mici. Printre cei cinci, numai două feţe erau ceva mai răsărite.

Îşi luase omul şi de ale gurii pentru o vreme cât crezuse că vor dăinui păginii pe acele meleaguri. Ar fi luat mai mult, dar, la astfel de întâmplări, omul pune mâna pe ce apuca-şi mălaiul nu-i ţinu decât vreo trei săptămâni.

Cugetă sărmanul ce să facă şi cum s-o dreagă să încropească ceva mălai pentru burţile flămânde.

Să se-ntoarcă în sat să mai răscolească prin podul casei, nici pomeneală, chiar de-ar fi dat din colţ în colţ ce-ar fi putut găsi dacă nu lăsase nimic? Era om sărac şi, de toamna până primăvara nu-i lucru uşor să hrăneşti şase guri, când te gândeşti că cei mici foarfeca, nu glumă.

Se zvârcolea bietul om în aşternutul de frunze cât era nopticica de lungă căci ziua întreagă cutreiera prin coclauri după bureţi sau punea câte-un laţ să prindă vreo amărâtă de păsărică, iar când se însera, pitit după câte o salcie din marginea Dunării, aruncă sacoviştea să prindă vreo coadă de peşte.

Într-una din seri, întorcându-se spre sălaşul din văgăună, văzu caii spahiilor priponiţi de răsloage pe lunca din susul satului, ceva mai jos de gura Cazanelor Mici. În mijlocul lor îşi înălţă vilvataiele un foc zdravăn şi lângă el spahii tăifăsuiau fără grijă, părând că păzesc în nedormire. "Am să fur un cal, gândi Boroanca şi-l duc undeva departe, poate oi lua pe el un sac cu faină de cucuruz", se mira chiar că nu-i venise un asemenea gimd mai înainte.

Chiar pe apa din apropiere se găseau trei mori şi pe acolo nu pătrunseseră încă turcii.

Se întoarse la văgăună, fluierând ca un om mulţumit de sine.

Îşi destăinui gândul soţiei, care nu spuse nici da, nici ba. Era pre amărâtă să mai poată trece dincolo de foamea ei şi a copiilor ei.

Târziu ,după ce auzi cocoşul de munte vestind miezul nopţii şi văzu că focul pălise, iar glasurile amuţiseră, Boroanca se furişă până-n apropierea cailor turceşti. Dar aceştia îl simţiră. Doi-trei din margine prinseră să freamăte şi unul necheza ascuţit.

Boroanca, din mic ce era, se făcu cât un muşuroi. Am uitat să spun că era şi oleacă şchiop, ceea ce-i ispitiseră pe oamenii din sat să-i spună pe şoptite:moş Ciopic.

Spre norocul lui, caii se liniştiră curând şi târâş-grăbiş, Boroanca putu să se apropie de cel din margine. Animalul privi spre el cu ochii mari şi ciuli urechile.

Când fu la doi paşi, românul se ridica binişor şi-i întinse un smoc de iarbă verde, cu care-şi înfundase sânul larg al cămăşii.

Şi-n timp ce calul ronţăia, Boroanca cu meşteşug haiducesc îi înfăşura copitele în zdrenţe, ca să nu lase urme şi să nu facă zgomot. Apoi dezlegă calul şi porni binişor cu el de frâu. Făcea doi-trei paşi şi, grijuliu ,se oprea, mai dădea calului câte un smoc de iarbă şi iar pornea.Era cu mare grijă să nu-l simtă turcul, atunci nu i-ar fi fost prea uşor.

Cu gura plină, animalul, din când în când, întorcea şi el capul, dar îşi urma noul stăpân.

Când se crezu scăpat de neaga-reaua spahiilor şi ocrotit de întunecimea nopţii, Boroanca se opri şi răsuflă din adânc. De-abia acum îl cuprinse frica.

Mai merse o bună bucată de cale cu bidiviul de frâu, apoi încalecă. Cârpele nu le desfăcu de pe copitele calului.

Ajungând la o apă, o coti la dreapta şi o ţinu aţa spre văgăună.

Copiii, biet, ca copiii, dormeau neştiutori, dar femeia nu pusese geană pe geană, chinuindu-se în nelinişte şi teamă. Când îl văzu apărând, răsuflă uşurată.

Bărbatul dădu la o parte velniţă ciuruită, care ţinea loc de uşă, şi-i arată calul înşeuat cu o şa de mare preţ, care trebuie să fi fost al unei căpetenii a spahiilor.

-Si...acum, ce faci cu el? Îndrăzni să întrebe femeia, căutând să zărească şi ea, prin întuneric, "mândreţea de cal".

-Il duc Maurului, lui varu Lazăr, morarul. Se opri pentru o clipă, apoi adăugă: Mi-o dă pe el barem un sac cu faină de cucuruz.

Femeia nu se arată prea bucuroasă.

Bărbatul rămase descumpănit."În loc să se bucure, gândi el, ea se întristează". Nu avu tăria s-o întrebe de ce. Ieşi tăcut şi o apuca pe apă în sus, spre moara Maurului. Merse câtva timp pe o închipuită cărăruie, un desiş şi nişte pustietăţi, unde-şi înţărcase dracul copiii, trăgând animalul de frâu. Cu urechea trează lua seama la fiece fâsiit de frunze.

Când se crezu mai în largul lui şi dădu de-o cărăruie, încalecă şi nu se opri decât înaintea morii lui Lazăr, văru-so.

De cum se apropie, câinii îl simţiră, începând să latre furioşi.

Fără să descalece, trecu apa şi se apropie de moară, unde zări la fereastră un cap zburlit de om speriat. Lătratul câinilor îl deşteptase pe morar, care nu deschise fereastra decât atunci când îl recunoscu pe Boroanca.

-Da, ce-i cu tine, mă Tănase, acum în puterea nopţii?

-Iaca, necazuri. Ţi-am adus un cal, dă-mi pe el un sac cu faină de cucuruz, că-mi mor copii de foame.

D-intru început, morarul nu-i răspunse. Privea năuc, când la cal, când la vărul său. Vedea el bine că-i cal de furat.

-Tu l-ai furat, mă Tănase?

-L-am luat de la turc, răspunse Boroanca, aproape pe şoptite, uitându-se speriat de jur-împrejur.

-Ma Tănase, tu mă bagi în belea. Dar nici calul nu se îndura să-l scape din mână şi încă pe nimica toată. Faină de cucuruz avea destulă, dosita într-un bordei în inima pădurii, unde îşi durase şi adăpost sigur pentru dobitoace.

Morăriţa, care se afla în spatele lui şi auzise toată sporovăială, îi dădu un ghiont cu înţelesuri. Apoi se aplecă spre bărbatu-so, corbindu-i ceva în taină.

Ce-au şoptit împreună, Boroanca nu auzi. Atâta doar că morarul se învoi să ia calul şi să-i dea pe el un sac cu faină de cucuruz.

Boroanca înşfaăa sacul la spinare şi-şi văzu de drum. Dar sacul era greu şi el subţirel. Cu toate acestea, grijă de ai săi îi întări puterile.

Când ajunse la văgăună, rupt de oboseală şi pocâltit de foame, începea să se-îngine de ziuă.

Acum avea ce să dea de mâncare celor şase guri şi se simţea atât de fericit de parcă ar fi căpătat făină pe degeaba.

Nu mult după această întâmplare turcii fură izgoniţi, oamenii prinzind de veste se întoarseră pe la vetrele lor şi începură să-şi vadă de treburile câmpului.

Printre aceştia se găsea şi Tănase Boroanca.

Ce să vezi însă? Într-o zi, omul se trezi la poartă cu Lazăr, morarul, care venise călare pe calul înşeuat, aşa cum îl cumpărase. În faţa lui pe şa, avea legat un sac mare, plin.

-Noroc, mai vere şi bine te-am găsit!

-Buna să-ţi fie inima, Lazăre, răspunse Boroanca, oarecum mirat. Da, ce vânt te-aduce pe la noi?       Morarul îl privi încurcat. Apoi descălecă, dădu jos sacul şi-l rezemă de peretele casei şi numai în urmă răspunse întrebării.

-Mă Tănase, eu ţi-am adus calul îndărăt.

La auzul acestor vorbe, Boroanca se sperie mai avan ca atunci când îi fusese dat să fure calul de la turci şi rămase cu gura căscată. De-abia într-un târziu fu în stare să vorbească.

-Si acum, de unde păcatele mele să-ţi dau faina înapoi ? O duc mai greu ca atunci.

-Nu-i vorba să-mi dai nici o faină, ca şi aşa mi-ai plătit-o prea scump. Iaca tot eu ţi-am mai adus un sac. Ţine-ţi calul, eu sunt om de omenie.

Lui Boroanca nu-i venea să creadă auzului având credinţa că toate acestea-s vorbe în râs.

-Eu ţi-am dat un sac cu faină de cucuruz, tu mi-ai dat calul cu şaua pe el, dar, vezi dracia-dracului, în şaua calului eu am găsit cam la o căciulă de galbeni împărăteşti, spuse morarul cu vocea tărăgănată de mucalit. De aceea ţi-am adus îndărăt calul şi încă un sac cu faină de cucuruz pe care să-l mâncaţi în pace.

Boroanca amuţi de-a binelea, de parcă-l lovise cineva cu leuca în cap.

Fiindcă era zi de sărbătoare şi oamenii nu aveau nici o treabă, se adunaseră stup în jurul lor, mai mult ca să caşte gura la minunatul animal înşeuat. Unul mai hâtru îl luă peste picior:

-Mai Tănase, îi fi tu cum îi fi, olecuţă cam ciopic, dar şi norocul ţi-e ciopic.

Ceilalţi începură să râdă şi ei de necazul omului.

De atunci lui Tănase Boroanca îi rămase pentru totdeauna porecla de :moş Ciopic, iar văgăunii de pe malul apei, unde-i pierise norocul, i s-a zis :Gaura lui Ciopic.

 

  

VOIEVODUL MIRON

 

Se spune că în urmă cu nenumărate veacuri stăpânea peste Golubac un voievod singuratic şi trist.

Singurătatea îl făcuse atât de trist şi cufundat în sine încât deseori zorile răsăritului îl prindeau cu ochii istoviţi.

Miron, căci aşa se chema, ieşea arareori din cetatea străbunilor. Atunci pornea să se avânte printre jghiaburile prăpăstioase ale munţilor ce-nconjurau aşezarea voievodală din trei vânturi. Mergea întovărăşit de-un singur slujitor credincios şi amândoi erau înveşmântaţi asemeni oamenilor de rând pentru că voievodul să nu fie recunoscut. Îi plăceau poienile zmălţuite cu flori în toate culorile curcubeului şi brazii cei falnici.

De pus însă mâna pe arc să trimită săgeata ucigaşă în vreo pasăre nevinovată sau într-o ciută sfioasă, nici pomeneală. S-ar fi simţit tare nefericit dacă ar fi răpus cu bună ştiinţă o vietate a naturii. Era voievod blajin cu oamenii şi iubitor.

Şi vremea se scurgea pe nebăgate de seamă, iar tânărul stăpânitor de la Golubac aproape că-şi trecea tinereţea fără să fi gustat vreo bucurie a vieţii.

Într-una din aceste hoinăreli, pe când se întorcea spre cetate, întâlni două care largi, acoperite cu coviltire din pânză colorată, fiecare fiind tras de câte o pereche de catâri costelivi.

În primul car, se afla o fată minunată, ca o făptură din basme, cu doi ochi negri pe care să nu-i mai uiţi niciodată. Miron o îndrăgi şi inima începu să-i bată cu putere.

-Incotro, oameni buni, şi de prin ce locuri sunteţi?

Vorba melodioasa a voievodului întări încrederea aceluia căruia-i fusese pusă întrebarea.

-Mergem în lumea largă, răspunse acesta. Noi suntem fiii tuturor vânturilor, sămânţa împrăştiată în cele patru zări ale pământului. Sălaşul nostru este acolo unde ne prinde înserarea şi zorile răsăritului. Dar, nu ne plângem, suntem liberi ca şoimii din înaltul cerului. Dacă eşti de prin părţile locului, ne poţi veni intr- ajutor. Află, atunci, că noi ne îndreptăm spre cetatea voievodului Miron cel înţelept. Suntem cântăreţi şi dănţuitori.

Miron se simţi răscolit de-o şi mai mare tulburare. Nicicând nu mai auzise să i se spună astfel.

După ce le desluşi vrerea, voievodul o coti la dreapta pe-o cărăruie, care-i scurtă calea şi-l scoase la cetate.

Gândurile albe începură să se bată în capete cu cele negre.

Ajunse acasă înaintea cântăreţilor, puse să i se deschidă tronurile cu hainele cele mai scumpe, î-şi schimbă veşmintele de pe el, îmbrăcând pe cele mai strălucitoare, muiate numai în fir de aur şi nestemate şi-n urmă porunci ca străinii să fie primiţi ca nişte oaspeţi de vază.

Când se sloboziră lanţurile podului şi carele intrară pe poarta larg deschisă, hurducăială lor îl îmbie pe voievod să treacă la fereastră. Atunci o văzu din nou pe frumoasă fată care sări sprintenă de la locul ei, cătând cu ochii mari plini de mirare, dar şi de nelinişte spre zidurile sure, spre arcadele şi turnurile ce sfredeleau albastrul cerului.

Însă, în chiar momentul acela, se opri înaintea ei un cerb de toată frumuseţea. Mândrul animal era domesticit şi i se alătură cu sfială. Când fata voi să-i mângâie fruntea, el îşi lipi drăgăstos botul trandafiriu de mâna ei.

De la fereastră, de unde privea, Miron văzu totul şi mult se minună.

Cerbul, mergând lin pe lângă fată, o întovărăşi supus, chiar şi când intrară în marea sală a ospeţelor.

După ce se înfruptară din toate bunătăţile ce găsiră pe mesele încărcate şi băură zdravăn din vinul rubiniu de Negotin, cântăreţii şi dănţuitoarele fura găzduiţi în iatace bogat împodobite, spre a se odihni până la vremea când se vor aprinde lumânările, urmând ca atunci să-şi arate măiestria dansului.        Frumoasa fată cu ochii negri nu atinse cu buzele ei decât două trei smochine coapte şi pe acestea împărţindu-le cu cerbul de lângă ea, iar din nectarul roşu, cu iz de busuioc, nu gustă decât un strop.

Şi-n timp ce ultimile raze ale soarelui se ascunseră după piscurile de peste Dunăre şi întunericul cuprinse în linţoliu negru toată zarea, în marea sală a ospeţelor fură aprinse zeci de lumânări din ceară de albine, înfipte în formă de mănunchi în ziduri şi coloane.

Atunci cabori şi voievodul în mijlocul oaspeţilor săi.

Zărindu-l, cărăuşul cu care vorbise pe drum îl recunoscu şi neştiind dacă-i vorbise cu destulă supunere, căzu în genunchi.

La rândul său şi fata se înroşi ca un bujor, îngenunchind timidă şi ea în faţa voievodului, cu fruntea plecată deasupra lespezii de marmură cărămizie.

Atunci cerbul se dădu înapoi câţiva paşi, de parcă ar fi înţeles, în timp ce voievodul întinse braţele şi o apuca binişor de umeri, săltând-o în picioare.

-Care ţi-e numele, floare rară?

Fata, cu desmierdul vocii voievodului în urechi, răspunse sfioasă:

-Milita, preaînălţate voievod.

-Si unde ai văzut lumina zorilor?

-Pe coasta dalmată, preamărite.

-Sa trăieşti, domniţă Milita! De acum înainte aşa te vei chema şi te vei învrednici la curtea noastră de toată slava. Întrebând-o apoi, dacă vrea să-i devie soaţa, ea răspunse simplu:

-Da.

În urmă, voievodul se trase mai la o parte, unde-i fusese aşezat tronul străbunilor şi de aici urmări ritmul arzător al danţurilor şi cântecelor ce i se înfăţişau înainte. Veselia ce se iscă deodată şi cuprinse toată cetatea făcu pe Miron să-şi uite singurătatea în care trăise atât amar de vreme.

Apoi, Milita, în veşminte viu colorate, în picioare cu iminei cusuţi în fir de aur, se întrecu pe sine însăşi. Învârtind în mâini o tamburină sunătoare, juca cu atâta foc şi alean cum nu mai jucase niciodată în viaţa ei.

Mulţumirea sufletească a voievodului fusese atât de covârşitoare, încât porunci să se taie berbecii cei mai graşi şi să se aducă vin din belşug, iar el, în fruntea mesei, se bucura văzându-le veselia şi ascultându-le vorbele de duh.

Din ziua aceea, Milita rămase stăpâna asupra inimii singuratecului de la Golubac, făcându-l să uite întristarea încât se duse vestea şi-n cetatea de scaun despre marea shimbarea a voievodului Miron.

Dar, răutatea şi invidia sunt două buruieni otrăvitoare în inimile oamenilor.

Milita avea o soră geamănă, cu care semăna ca două picături de apă, atâta doar ca sora ei -Mosca- avea ochii verzi. Ea nu-şi urmase tovarăşii în drumul spre Golubac.

Dar când auzi de soartă fericită a Mâlitei, în cugetul sorei se iviră puiul de năpârcă şi florile de mătrăgună ale urei. Hotărî S-o piardă pe soră-sa, bizuindu-se pe asemănarea lor, la chip şi la vorbă.

Doar inimile lor se deosebeau, ca ziua luminoasă de noaptea cea neagră şi înfricoşată. Milita, blândă şi curată sufleteşte, cu ochii senini şi plini de duioşie, cu o iubitoare supunere,căuta să facă doar binele, pe când, înfumurată şi rea, Mosca, cu privirea ochilor ei verzi şi plini de venin, nu visa decât mărire şi deşertăciuni.

Când, iată, într-o bună zi Milita se pomeni cu o babă care ceru să-i vorbească, spunând slujitorilor că bătuse cale lungă şi anevoioasă, numai ca să aducă veşti de la rudele de departe ale stăpânei lor.

Când fură faţă-n faţă, se descoperi că aceasta nu era alta decât Mosca, preschimbată în babă.

Totuşi Milita se bucura mult de revederea sorei pe care o iubea cu multă dragoste. Se miră însă nespus de veşmântul sub care venise fără să bănuiască vreun vicleşug.

Mosca dădea din colţ în colţ, plângându-se de moartea mamei lor şi se căina că rămăsese singură pe lume şi n-o mai avea decât pe ea în mărirea ei, soaţa a unui voievod, s-ar putea să n-o mai recunoască de soră.

-Cum te poate purta gândul atât de departe, scumpa mea surioară? o mângâie Milita. Voievodul Miron e un om cu inima de aur şi-ţi va da găzduirea care ţi se cuvine.

-Cred că ar fi mai bine că deocamdată să nu-i spui nimic voievodului, o sfătui Mosca, de teamă să nu i se desluşească gândurile haine. Aşteaptă până-i vei aduce pe lume primul tău nascur... şi atunci poţi să-i spui că am venit să veghez lângă tine.

Deşi Milita era sigură de bunăvoinţa lui Miron, totuşi, la stăruinţa sorei îi făcu pe voie şi o tăinui în iatacele sale, sub înfăţişarea de bătrână.

Dar Mosca clocea în cuget gând mişelesc şi nu  aştepta decât vremea care să-i cadă bine căci venise s-o piardă pe Milita pentru a-i lua locul.

Nu trecuseră decât prea puţine zile şi Mosca, tăinuită în iatacele voievodiţei, deprinse toate obiceiurile casei.

Într-o seară, pe când amândouă surorile erau la cină, Milita se simţi rău. Inima începu să-i bată cu putere. Ceva necurat se întâmplase:Mosca-i turnase otravă în mâncare.

Deodată Milita se prăbuşi pe covorul ce acoperea lespedea de marmură şi rămase nemişcată, fără suflare.

Mosca trase zăvorul uşii, se apropie ca o zănatecă de sora ei şi-i şuieră la ureche:

-Marirea nu-i pentru tine, eu voi fi voievodiţă, nu tu.

Prin minte-i fulgeră gândul că va trebui s-o ascundă undeva. Îşi aminti că în mijlocul curţii se află o fântână şi hotărî s-o azvârle acolo.

Astfel, în puterea nopţii, când nu adia nici firicel de zefir şi toată firea dormea, Mosca,furişându-se pe sub bolţile întunecoase, ieşi în curte şi o azvârli pe Milita în adâncurile fântânii.

Dar, când să se întoarcă, în cale-i răsări cerbul, singurul martor la fărădelegea ei.

De cum o văzu, înţeleaptă făptură, gemând de durere, se repezi la Mosca, aflată tot în straiele sub care venise şi voi s-o ia în coarne. Ucigaşa, val-vârtej, fugi înăuntru, trântind în urma ei uşile grele de stejar, ghintuite în fier.

Ajunsă în iatacul voievodiţei, se preschimbă în veşmintele acesteia şi nerăbdătoare aştepta chemarea voievodului. Era atâta asemănare între cele două surori încât Miron nu fu în stare să bage nimic de seamă.

Nu mult după această întâmplare, într-una din seri, în plină noapte de vară, când nemărginirea cerului surâdea plină de stele, Miron îşi lua soaţa şi voi să iasă împreună să se îmbete de frumuseţea Dunării, poleită în argintul lunii.

Când pătrunseră în curtea cu fântâna, cerbul se aşeză în calea lor, mugind ca şi când cineva i-ar fi înfipt un cuţit între coarne şi voi cu tot dinadinsul să izbească în Mosca pe care voievodul o apăra cu stăruinţă.

Mosca fugi înapoi în iatac.

Voievodul rămase foarte tulburat căci cerbul îl mâna de la spate cu coarnele, până în dreptul fântânii, unde începu să mugească cu şi mai multă durere în glas. Săgetat de-o bănuială, Miron se apropie de ghizuri şi cătă în adâncimea apelor,apoi puse, în chiar noaptea aceea,slujitori să coboare în fântână.

Mare-i fu mirarea, când aceştia scoaseră la suprafaţă corpul fără de viaţă al domniţei sale.

Deznadejdea-i fu nemărginită şi inima zdrobită de obidă, aflându-se înaintea unei fiinţe aidoma la chip cu soaţa lui, bănuind ceva necurat. Voievodul o chema pe Mosca.

Când Mosca, tremurând ca frunza, se înfăţişă înaintea lui, Miron îi cuprinse obrajii,o privi adânc şi-i desluşi în lumina ochilor ei verzi cumplita înşelăciune.

Văzându-se descoperită, ucigaşa mărturisi fapta mişelească cerând în genunchi îndurare, dar voievodul nu mai avu puterea s-o ia în seamă. Inima i se împietri, mai ceva ca steiul de cremene şi nu fu în stare nici cel puţin să-şi plângă marea şi neostoita lui durere.

Ca şi stăpânul său, îngenunchiat înaintea moartei, cerbul scotea gemete dureroase şi, lacrimile lui, şiroind potop ca şi ale unei fiinţe omeneşti, ţineau locul lacrimilor neplânse ale voievodului.

Şi, minune, în chiar clipa aceea, ucigaşa se prefăcu într-o musca neagră, strălucitoare, care ţâşni ca o nălucă spre întinsurile Dunării.

Se spune că nimeri în peştera de la Coronini, din care tocmai ieşeau cârduri de lilieci.

De atunci, în această peşteră se prăsi un fel de musca otrăvitoare, căreia în ţara noastră i se spune :Musca golubaca.

Miron Voievodul îşi irosi zilele până la adânci bătrâneţi, în aceeaşi singurătate de mai-nainte, cătând neîncetat printre stele şi luceferi ochii negri scăldaţi în lacrimi ai Malitei.

 

     

PEŞTERA VOINICILOR

         

În Cazanele Mari, pe partea stângă a Dunării se înalţa un perete semeţ din piatră sura, ce pare a se lua la întrecere cu norii cerului.

În acest perete se afla o deschizătură ca o poartă, care pătrunde adânc în inima muntelui, boltind deasupra valurilor învolburate o peşteră cunoscută din cele mai vechi timpuri.

De mult în părţile din stânga Dunării fuseseră locul multor bătălii intre ordiile turceşti şi armiile austriece, fiind ocupate, când de unii, când de ceilalţi. Dar pământul românesc a fost apărat tot de români.

În peştera fortificată austriecii aduseseră "trei sute de voinici români" de la Sibiu, sub comanda căpitanului d'Arnau.

Turcii îşi aşezaseră tabăra sus, deasupra peretelui stâncos, pe un podiş, şi de acolo rostogoleau bolovani cât roata carului, care, în loc să niemereasca în buza peşterii,săreau ca nişte mingi drept în mijlocul apelor.

Dar de voinicii din peştera nici pomeneală să se apropie.

Dacă turcii nu puteau să se apropie de peştera nici cei încercuiţi, în schimb, nu mai primeau muniţii şi hrană.

Şi, cum e vorba românului, o nenorocire nu vine niciodată singură, lipsa muniţiilor, şi mai ales a hranei proaspete, încuibărise în trupurile veghetorilor o boală chinuitoare, care-i făcuseră să se stingă de-a-n-picioarele. Muriră astfel, dintre cei "trei sute" , douăzeci şi şapte de flăcăi.

Atunci trimiseră mai multe ştafete, care, însă, nu putură să spargă zidul împresurării şi să răzbească spre ai lor căci turcul păzea cu neadormire.

Într-una din zile se înfăţişa căpitanului d'Arnau,un sergent, care-i grăi astfel:

-Cu supunere, rog să fiu şi eu învrednicit cu o ştafetă, da'vedeti, nu să duc răvaş mai marilor noştri, ci să aduc unul ca din partea lor către excelenţa-voastră.

Căpitanul îl privi mirat, neînţelegându-i dorinţa.

-Nu te înţeleg sergent, ce tot vorbeşti? Să vină tălmaciul!

Acesta dezvălui căpitanului înţelesul spuselor sergentului, care urzise planul să pornească în buzunar cu un răvaş, care ar fi fost scris de generalul Veterany, comandantul oştilor austriece, către căpitan. În acest răvaş să se arate din partea comandantului că, în foarte scurtă vreme, ajutoare, câtă frunză şi iarbă, vor veni să despresoare peştera.

Căpitanul se învoi şi puse deîndată să se scrie un ordin ca din partea generalului pe care-l iscăli cu numele acestuia şi-l împodobi cu sigiliul de ceară al companiei sale.

Pe-noptat când dormeau până şi apele Dunării, cu atât mai mult caraula păginilor, românaşul porni la drum. Coborî în vale, ocoli fortificaţia, se caţără pe stâncile golaşe şi pline de primejdii, care străjuiau Dunărea şi, târâş-grăpiş, pe burtă, ca un leu-paraleu, se strecură printre primele posturi turceşti.

Când crezu că a ajuns la o depărtare potrivită să înşele pe duşman, făcu cale întoarsă şi nimeri, ca din întâmplare în mijlocul turcilor. Cei mai  mulţi dintre aceştia erau schipetari, deprinşi cu înălţimile munţilor.

Când îl văzură în mijlocul lor, se înfricoşară că de-o arătare.

Unul, care o mai rupea pe limba ţării, prinse să-l iscodească:

-Tu, bre, undem vine?

Isteţul sergent răspunse, prefăcându-se îngrozit:

-Din tabăra generalului Veterany.

-Bre ghiaur, unde estem general ?

-Nu departe de aici, colea peste munte, şi arătă cu mâna întinsă spre podişul dinspre Ciucarul mic.

Bucuroşi de-o aşa pradă, îl duseră pe sargent înaintea lui Azap-bei, un bătrân cu ochiul stâng legat într-o cârpă neagră. Când fu întrebat asupra scopului trecerii sale spre cei din peşteră, sergentul începu să pălăvrăgească vrute şi nevrute, cu gând să-i înfricoşeze şi mai mult.

Azap-beiul, căruia tălmaciul îi traduse răvaşul cât putu el mai bine, rămase pe gânduri. Puhoiul de oaste de care-i vorgea ghiaurul că se îndreaptă să-i despresoare pe cei din peşteră trezi în mintea lui gândul de a-l întrebuinţa pe prins pentru a se putea strecura cu oastea nevătămată până nu va fi prea târziu. Îi promise sergentului bani şi că-l vor lăsa liber, numai să facă pe dracul în patru şi să-i depărteze de primejdie.

După ce se sfătui cu căpeteniile, ridicară tabăra şi o porniră în grabă pe poteca ce le-o arată sergentul, care nici el nu ştia unde duce.                                      

Românul, văzând că-i reuşeşte păcăleală, murea şi învia de bucurie.

Comandantul cu încă două căpetenii încălecaseră, voind să scape înaintea grosului, de aceea dădură un cal şi sergentului, să le arate calea.

Sergentul, de cum se văzu la loc deschis, înfipse pintenii în burta bidiviului şi o zbughi la dreapta pe o vale ce cobora spre Mehadia.

Până să se dezmeticească cei trei, sergentul pieri ca o nălucă, depărtându-se tot mai mult de ei, până ajunse la ai săi, unde povesti întâmplarea de care auzi şi împăratul.

Şi astfel, după o împresurare de patruzeci şi cinci de zile vitejii sibieni ieşiră cu bine din peşteră, care azi de cheamă Veterany, după numele celui iscălit pe răvaş, dar ea a fost şi va rămâne a voinicului, care i-a salvat pe ai săi prin curajul şi isteţimea minţi.